Avocat drept penal – Curtea Constituțională (CCR) a observat o practică a organelor de urmărire penală când unele persoane sunt „citate în calitate de martor”, în condițiile în care acestea ar fi trebuit să fie chemate în calitate de suspect și să beneficieze de toate drepturile și garanțiile oferite de Codul de procedură penală și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), printre care și dreptul la tăcere, dreptul de a nu se autoincrimina și dreptul de a fi asistat de un apărător ales ori de un avocat din oficiu
Prin art. 118 Cod de procedură penală cu denumirea marginală „Dreptul martorului de a nu se acuza”, legiuitorul a prevăzut că „Declarația dată de un martor care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele Judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară.”
Astfel, chiar dacă martorul într-un proces penal este protejat la nivel principial de folosirea propriei declarații împotriva lui, în viitor (în situația în care ar ajunge să aibă calitatea de inculpat, de exemplu), CCR a stabilit, conform unei decizii apărute ieri, 08.07.2020, în Monitorul Oficial, că nu există suficiente garanții pentru ca acesta să nu se autoincrimineze prin declarațiile sale. Cu alte cuvinte, felul cum este structurat, acum, Codul de procedură penală nu reglementează dreptul martorului la tăcere, lucru ce ar putea duce la o autoincriminare. În esență, martorul nu poate să refuze să dea anumite declarații care ar putea să indice că a comis sau participat într-o faptă penală, lucru ce ar putea fi folosit, ulterior, împotriva lui – chiar dacă nu direct.
Problema concretă scoasă în evidență de CCR, în acest context, a fost faptul că un martor care refuză să declare anumite aspecte, în vederea neautoincriminării, ar putea comite o faptă de mărturie mincinoasă (de exemplu, paragrafele 75 sau 80 din decizia CCR). Acest mecanism îl poate constrânge pe martor să ofere inclusiv informații ce l-ar pune pe el însuși într-o situație negativă, din cauză că s-ar autoincrimina.
Și în trecut s-a observat în practica judiciară faptul că „dreptul la un proces echitabil este înfrânt atunci când, deşi acuzarea este în posesia unor suspiciuni rezonabile că o persoană este implicată într-o activitate infracţională, nu aduce la cunoştinţa persoanei aceste aspecte şi „alege” modalităţi alternative de ascultare a sa, pentru ca ulterior să le considere probe şi să valorifice aceste probe împotriva aceleiaşi persoane. […] Este dincolo de orice îndoială că audierea unei persoane în calitate de martor, deşi se cunoaşte că este implicată într-o activitate infracţională în legătură cu care este audiat, este contrară dispoziţiilor legale şi, pe cale de consecinţă, o asemenea declaraţie nu poate fi folosită împotriva sa, după convertirea calităţii de martor în cea de inculpat.[…]» Altfel, o persoană citată spre a fi audiată ca martor, calitate în care are obligaţia de a spune adevărul, dacă se autoincriminează ar putea fi pusă sub învinuire, iar în situaţia în care nu ar spune adevărul, evitând o autoincriminare, ar comite infracţiunea de mărturie mincinoasă. Mecanismul acesta duce întotdeauna, de fapt, la punerea sub învinuire a persoanei şi este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor. Deşi aflarea adevărului trebuie să primeze, procurorul nu poate atribui calitatea de martor unei persoane despre care ştie că este implicată în comiterea unei fapte penale, doar pentru ca, folosind mecanismul descris, să ajungă la formularea unei acuzaţii penale”. (Decizia nr.40/A/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală).
De asemenea, prin Decizia penală nr. 231/A/9 iunie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, a menţinut soluţia de achitare a inculpatului acuzat de comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, reţinând că „(…) în doctrina şi jurisprudenţa naţională a fost constant susţinută, cu valoare de principiu, opinia potrivit căreia dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârşirea unei infracţiuni, face afirmaţii neadevărate sau, cu intenţie, trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este «un martor», deoarece el nu mai poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situaţie, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în acelaşi timp în care deasupra sa planează sancţiunea penală”.
Prin urmare, dacă o persoană este „citată ca martor” pentru a fi audiată asupra unor fapte cu privire la care există bănuiala rezonabilă că acea persoană le-a săvârşit (comis, realizat etc.), atunci înseamnă că persoană „citată ca martor” nu este martor, ci este făptuitor. Iar dacă este făptuitor, conform art. 77 Cod procedură penală are calitate de „suspect”, precum și dreptul de a nu da nicio declarație.
Așadar, într-un astfel de sistem, nu se poate afirma că este respectat dreptul persoanei audiate, inițial, ca martor, la apărare și, implicit, dreptul la un proces echitabil. Martorul, neavând posibilitatea de a beneficia de dreptul la tăcere – o componentă esențială a dreptului la apărare al oricărei persoane bănuite sau acuzate că a comis o infracțiune – este pus în situația în care, deși nu este suspect sau inculpat, poate oferi informații ce ar ajuta organele judiciare într-o ipoteză viitoare în care aceeași persoană este cercetată ca suspect sau inculpat.
În concluzie, CCR a constatat că art.118 din Codul de procedură penală nu instituie garanții suficiente pentru martor, de vreme ce acesta poate fi pus în situația să contribuie indirect la propria incriminare, în dezacord cu respectarea prezumției de nevinovăție, de care orice persoană beneficiază potrivit art.23 alin.(11) din Legea fundamentală și art.6 par.2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și, totodată, impietează asupra justei soluționări a cauzei, contrar dreptului la un proces echitabil, consacrat constituțional în art.21 alin.(3) și convențional în art. 6 par. 1, inclusiv prin încălcarea dreptului la apărare
al martorului.
Cum se procedează în practică astfel încât drepturile și interesele persoanei citate ca martor să fie protejate?
Și anterior publicării deciziei CCR nr. 236/2020, dacă în urma discuțiilor preliminare purtate cu clientul (citat în calitate de „martor”), se ajunge la concluzia că acesta nu ar trebui să ofere niciun fel de declarații în cauza respectivă în calitate de „martor”, credem că avocatul are nu doar dreptul, ci și obligația să informeze clientul în acest sens (chiar dacă acesta este considerat doar „martor” de către organele de urmărire penală). Totodată, poate fi formulată și o cerere în fața organelor de urmărire penală prin care să se solicite, în raport de dispozițiile art. 77 și 305 alin. (3) Cod procedură penală, efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de persoana respectivă, astfel încât acesteia să îi fie garantate drepturile procesuale.
CEDO a precizat că avocatul și, implicit, prezența acestuia alături de persoana acuzată în timpul declarațiilor sale și al interogatoriilor desfășurate de organele de urmărire penală (chiar dacă este citată în calitate de „martor”), reprezintă un garant al respectării drepturilor stabilite prin dispozițiile art. 6 din Convenție.
În același timp, CCR s-a pronunțat și cu privire la dispozițiile art. 114 (2) din Codul de procedură penală, ce stabilesc că o persoană citată ca martor, în fața organelor judiciare, într-un proces penal, este obligată să se prezinte la locul, ora și data stabilite în citație. De asemenea, martorul este obligat să depună jurământ sau o declarație solemnă în fața instanței și să spună adevărul. Aceste prevederi sunt neconstituționale, însă organul judiciar este obligat să îi aducă la cunoștință martorului dreptul său la tăcere și la neautoincriminare.
Jurisprudența CEDO ne invită oricum să trecem dincolo de „formalismul” momentului în care organele de urmărire penală dispun efectuarea în continuare a urmăririi penale față de o persoană, iar respectiva cauză și calitatea persoanei audiate să fie analizate dintr-un punct de vedere complex, dincolo de aparențe – respectiv dacă la momentul audierii „martorului”, la dosarul cauzei existau elemente (probe, măsuri, act de sesizare etc.) din care să rezulte bănuiala rezonabilă că persoana pe care organele de urmărire penală doresc să o audieze ca „martor” (sub prestare de jurământ) a săvârșit fapta?
