Avocat drept fiscal: În practică organele fiscale încearcă să tergiverseze pe cât de mult posibil restituirea sumelor pe care contribuabilul le-a achitat în temeiul unui act administrativ-fiscal ce a fost anulat definitiv de instanțele judecătorești. În acest context este important ca firmele să ceară în instanță, concomitent cu anularea actului fiscal, restituirea sumelor achitate în baza acestuia.
Care sunt argumentele ANAF pentru tergiversarea restituirii sumelor achitate?
În motivare autoritățile fiscale susțin, pe de-o parte, că sumele achitate în vederea stingerii creanțelor stabilite prin decizii de impunere ar putea fi restituite doar după (sau prin) parcurgerea unei proceduri specifice, separate și derogatorie de la normele de drept comun, respectiv procedura reglementată de Ordinul Ministerului Finanțelor Publice (MFP) nr. 1.899/2004.
Pe de altă parte, se susține că, în cazul în care instanța de judecată ar admite capătul de cerere privind restituirea sumelor achitate fără să fie datorate, organele fiscale ar fi lipsite de posibilitatea de a efectua compensarea sumelor respective cu eventuale debite restante ale contribuabilului, potrivit art. 168 alin. (8) din Codul de procedură fiscală.
Instanțele judecătorești sunt pe deplin competente să dispună restituirea sumelor, ca efect al anulării actelor administrativ-fiscale, fără a mai fi nevoie ca respectivul contribuabil să mai parcurgă vreo altă procedură.
Astfel, cum s-a reținut și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ), în contenciosul administrativ, cererile referitoare la recunoașterea unui drept/interes legitim și la repararea pagubei cauzate sunt subsecvente cererilor îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat. Dispozițiile redate mai sus reprezintă opțiunea legiuitorului de a reglementa un contencios de plină jurisdicție, în care instanța poate să dispună măsuri a căror finalitate constă în recunoașterea și restabilirea dreptului sau interesului legitim vătămat. [ICCJ, Secţia de Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia nr. 2.581/2007].
În cadrul acestui tip de contencios, atunci când instanța de judecată, urmare a celor rezultate în baza probatoriului administrat, constată ca fiind îndeplinite cerințele legii, poate dispune obligarea autorității publice la repararea pagubei produse, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ – „În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.”
Astfel, obligarea autorității publice la repararea pagubei generate de impunerea la plată a unor sume printr-un act nelegal — cerere accesorie față de cea principală vizând anularea actului — este una dintre soluțiile ce pot fi dispuse de către instanța de judecată, potrivit art. 18 alin. (1) și (3) din Legea contenciosului administrativ.
Negarea unei asemenea competențe a instanței este incompatibilă cu mecanismul contenciosului administrativ.
Restituirea sumelor achitate este o consecință incontestabilă a efectelor nulității actului
Mai departe, art. 168 alin. (1) din Codul de procedură fiscală stabilește că în patrimoniul contribuabilului care efectuează o plată nedatorată se naște un drept de restituire, respectiv: „Se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită sau încasată fără a fi datorată.”
Practic, de fiecare dată când contribuabilul efectuează o plată fără existența unui debit real, se naște dreptul său la restituirea sumei astfel achitate.
În acest sens, prin formularea capătului de cerere având ca obiect restituirea sumelor achitate în temeiul actului vătămător, în situația unei soluții favorabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ-fiscal, contribuabilul solicită instanței sa dea efect principiului quod nullum est nullum producit effectum, restituirea sumelor achitate în temeiul unui act administrativ-fiscal anulat fiind o consecință, un efect al nulității.
Nici Legea contenciosului, nici Codul de procedură fiscală nu prevăd limitări la restituirea sumelor achitate în temeiul unui act anulat
Astfel cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor legale citate, pentru restituirea sumelor achitate în temeiul unui act administrativ-fiscal anulat, contribuabilul poate alege oricare din următoarele căi procedurale: (i) formularea unui capăt de cerere accesoriu în acțiunea în anularea actului vătămător sau (ii) parcurgerea unei proceduri administrative specifice de restituire, ulterior obținerii unei soluții de anulare a actului.
În niciun caz nu se poate considera că simpla reglementare a procedurii administrative de restituire a sumelor cuvenite contribuabililor ar genera inadmisibilitatea unui capăt de cerere în acest sens într-o procedura contencioasă, o astfel de interpretare excesiv de formalistă și lipsită de orice justificare în drept fiind în mod evident contrară scopului urmărit de legiuitor, respectiv acela de a asigura recuperarea de către contribuabil a sumelor pentru care nu (mai) există un titlu de creanță.
Soluționarea cererii de restituire direct de către instanța de contencios este în acord cu principiul celerității din Constituție
Art. 21 alin. (3) din Constituție, preluând din dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, statuează că: „Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”.
Principiul celerității reglementat de art. 21 din Constituție este aplicabil deopotrivă procedurilor judiciare și administrative, aspect reținut deseori și în jurisprudența ICCJ. În acest sens, ICCJ reține că, „la formularea acestei concluzii, în mod judicios prima instanță a reținut și încălcarea principiului celerității reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituție care impune ca practicile administrative și judiciare să implice o durată rezonabilă a procedurilor, rezultând astfel că litigiile trebuie să fie soluționate într-un termen optim și previzibil pentru a se garanta efectivitatea dreptului analizat” [ICCJ, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia 816/2018].
În acest sens, se arată că o atare măsură nu constituie o ingerință în activitatea administrației, ci o cale de reparare a vătămării produse reclamantului, precum și soluționarea cauzei sale într-un termen rezonabil. Astfel cum a apreciat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Gheorghe împotriva României, plângerea 19215/2004, „Curtea amintește că acest caracter rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei şi ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităților competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesată [a se vedea, printre altele, Frydlender împotriva Franţei (GC), nr. 30979, pct. 43, CEDO 2000-VII] ”.
Având în vedere cele de mai sus, o eventuală soluție de obligare a contribuabilului la a parcurge procedura administrativă reglementată de Ordinul MFP 1.899/2004, câtă vreme până la obținerea unei soluții definitive în fața instanțelor de contencios administrativ trece o perioadă foarte lungă, ar fi de un formalism excesiv.