Avocat dreptul muncii: În ultima perioadă sunt din ce în ce mai mult cazuri în care persoanele care au lucrat în diferite instituții de stat se trezesc cu decizii de pensionare necorespunzătoare. Problema de drept vizează, în esență, posibilitatea constatării pe cale judiciară a unui element al raportului juridic de muncă – încadrarea muncii prestate în grupele superioare de muncă, atunci când angajatorul nu a procedat el însuși la încadrarea activității ori nomiunalizarea angajatului în grupa de muncă.
Conform Deciziei ICCJ nr. 9/2016 referitoare la examinarea recursului în interesul legii cu privire la încadrarea în grupa I şi a II-a de muncă a activităţii desfăşurate anterior datei de 1 aprilie 2001, s-a stabilit că instanța are posibilitatea de a se substitui angajatorului şi a dispune, retroactiv, ca unui salariat să i se recunoască activitatea desfăşurată ca fiind încadrată în grupa superioară de muncă, situaţia premisă fiind cea în care angajatorul nu a efectuat demersuri în aplicarea Ordinului nr. 50/1990 (sesizarea nu priveşte situaţia în care angajatorul a efectuat procedura în baza ordinului dar, din diverse motive, a apreciat că titularul dreptului individual pretins nu se încadrează sau l-a încadrat într-o altă grupă şi salariatul contestă încadrarea).
Aceasta optică a ICCJ conferă celui care a desfăşurat activitatea respectivă dreptul de a obţine recunoaşterea pentru sine a faptului că a lucrat în condiţii deosebite faţă de cele normale, astfel că efortul suplimentar depus în aceste condiţii creează o vocaţie la acordarea unor beneficii suplimentare la stabilirea drepturilor de pensie.
„Pasivitatea partenerilor sociali care nu au iniţiat procedura de verificare a locurilor de muncă încadrabile şi nu au nominalizat persoanele care lucrau efectiv în astfel de locuri poate permite, în condiţiile în care ordinul nu instituie în mod expres condiţia parcurgerii procedurii administrative cu caracter obligatoriu, celui care a ocupat acest loc de muncă să solicite instanţei recunoaşterea respectivelor condiţii.
În măsura în care aceste prevederi nu au fost puse în aplicare în unităţi de către angajator şi sindicate, până la abrogarea ordinului, salariatul dispune de un drept material individual pe care îl poate valorifica oricând, pe cale judiciară, solicitând, în faţa instanţei de judecată, recunoaşterea acestor condiţii. Nefiind reglementată în cuprinsul ordinului o procedură jurisdicţională specială, aplicabilă cu prioritate, care să garanteze posibilitatea verificării legalităţii aplicării sale, instanţa de drept comun este abilitată a statua asupra încadrării unei activităţi concrete a unui salariat în grupa superioară de muncă (inclusiv în ceea ce priveşte stabilirea existenţei şi naturii condiţiilor vătămătoare din perioada respectivă, precum şi a timpului efectiv de lucru în aceste condiţii)”.
În cazul clientei noastre (care nu mai era în posesia carnetului de muncă, fiind pierdut), instanța a decis că aceasta a lucrat în condiții deosebite de muncă pe tot parcursul perioadei în care a fost angajată, nu doar în perioada în care a primit spor pentru condiții deosebite, astfel că se impune constatarea întregii perioade în care a lucrat în condiții deosebite de muncă.
Nu este vina reclamantei pentru că angajatorul pârât nu a emis o decizie internă nominală prin care activitatea sa lucrativă să fie încadrată în condiții deosebite de muncă, atât timp cât, conform dispozițiilor legale munca prestată îndeplinea condițiile legale pentru a fi încadrată în grupa a II-a de muncă.
Chiar dacă reclamanta nu mai deține carnet de muncă (fiind pierdut), refuzul pârâtului este unul abuziv și lipsit de temei legal, motivat de faptul că o copie a acestui înscris oficial, inclusiv contractele individuale de muncă se află în posesia acestuia, la biroul de personal – RSU, iar angajatorii sau orice alți deținători de arhive sunt răspunzători de legalitatea, exactitatea și corestitudinea datelor, elementelor și informațiilor înscrise în adeverințele pe care le întocmesc și le eliberează.
Deja în jurisprudența de unificare a a instanței supreme, s-a observat că în privința recunoașterii retroactive a vechimii în muncă trebuie făcute următoarele distincții:
ICCJ prin Decizia nr. 9/2016 a constatat că problema interpretării art. 279 alin. (2) Codul Muncii, respectiv a dispozițiilor procedurale privind constatarea încadrării în anumite grupe de muncă se pune doar în situația in care nu există documente primare, iar angajatul nu poate dovedi, independent de motive, situatia pretinsă.
În această privință prin Decizia în interesul legii la care ne raportăm, ICCJ a considerat că interpretarea dată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 223 din 11 iulie 2002 poate fi preluată și în ceea ce o priveşte. Împrejurarea că fostul său angajator nu a procedat el insuși la incadrarea locului de muncă/ activității sale profesionale in grupele superioare de muncă ori, după caz, nu I-a nominalizat, impreună cu sindicatul din unitate, printre persoanele încadrate în aceste grupe de muncă nu reprezintă în sine un impediment peremptoriu de natură a-i paraliza dreptul de acces la justitie. O interpretare și aplicare contrară a legii ar aducc atingere dispozițiilor art. nr . 21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin care se asigură accesul la o instanță de judecată, in vederea dobândirii sau protecției unui drept recunoscut de lege.
