Avocat procedură civilă: Revizuirea întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 CPC prezintă situația a două oglinzi care, puse în fața realității, o reflectă în moduri cu totul diferite, fractură pe care această cale extraordinară de atac caută să o repare: înlăturarea hotărârilor judecătorești potrivnice.
Pornind de la tensiunea dintre idealul restabilirii ordinii juridice și realitatea constrângerilor procedurale, tardivitatea apare ca un prag greu de trecut. Miza? Coerența actului de justiție.
Sub imperiul „noului” Cod de procedură civilă, se bucură de autoritate de lucru judecat nu numai dispozitivul hotărârii, ci și considerentele sale. Astfel, termenul pe care legea îl prevede, de o lună de la rămânerea definitivă a hotărârii potrivnice din urmă, pentru formularea cererii de revizuire își dovedește rapid limitările.
În contextul în care, printre efectele cauzate de supraaglomerarea instanțelor de judecată se numără întârzierea motivărilor, întrebarea firească este cum putem proceda atunci când considerentele instanței vin cu mult după expirarea termenului de formulare a cererii de revizuire? O concluzie scurtă ar fi: calea de atac este golită de finalitate și de efecte.
Într-o recentă speță aflată pe rolul biroului nostru, având implicații practice semnificative, am formulat două cereri distincte, plecând de la același obiect: pe de o parte constatarea unei exproprieri de fapt și acordarea despăgubirilor în temeiul răspunderii civile delictuale, iar pe de altă parte modificarea PUZ-ului emis în mod nelegal, cauzând aceeași expropriere de fapt. Cererea privind modificarea PUZ-ului a fost admisă de Tribunalul Brașov, care a statuat în mod judicios că UAT pârâtă răspunde pe tărâm delictual pentru emiterea planului urbanistic de o așa natură încât să cauzeze o expropriere de fapt. În paralel, Curtea de Apel Brașov admitea apelul formulat și dispunea obligarea UAT pârâte la plata despăgubirilor. Judecând recursul împotriva acestei decizii, ICCJ a trimis cauza spre rejudecare apreciind că nu ar fi întrunite nici premisele exproprierii de fapt, nici cele ale angajării răspunderii civile delictuale, pronunțându-se în luna mai 2024 și redactând motivarea abia un an mai târziu.
Elementul care răstoarnă întreaga situație juridică este aceea că, între momentul pronunțării și cel al motivării Înaltei Curți, statuările Tribunalului Brașov din dosarul paralel erau menținute de Curtea de Apel Brașov, rămânând definitive.
Suntem puși, iată, în fața unei fracturi logico-juridice: asupra aceleiași situații de fapt, două hotărâri definitive statuează diametral opus, dând naștere unei situații a căror consecințe nu pot fi ignorate. La momentul la care, am aflat efectiv considerentele ICCJ, contradictorii de altfel celor definitive ale Tribunalului Brașov, pur formal intervenise decăderea din dreptul de a formula o cerere de revizuire. Or, dacă instanța supremă ar fi motivat mai rapid hotărârea, lucrurile ar fi stat cu totul diferit, aspect ce nu poate fi imputat justițiabilului.
Chestiunea este una sensibilă și acută. Cu toate acestea, Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție au răspuns negativ solicitărilor de a lămuri și adapta norma, pentru a fi concordanță cu dispozițiile art. 430-431 CPC.
În acest sens, Curtea Constituțională a statuat, printre altele că în toate cazurile în care legiuitorul a condiționat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, nu a procedat astfel în scopul restrângerii accesului liber la justiție, ci exclusiv pentru a asigura cadrul legal în vederea exercitării dreptului constituțional prevăzut de art. 21. Curtea a constatat că formularea și motivarea unei cereri de revizuire nu depind în mod direct de cunoașterea argumentării instanței care a stat la baza pronunțării hotărârii atacate, astfel că stabilirea momentului pronunțării ca început al termenului de introducere a revizuirii nu îngrădește accesul liber la justiție al revizuentului și nici dreptul său la un proces echitabil[1].
Concret, cu privire la tardivitate, Înalta Curte de Casație și Justiție a expus că dispozițiile legale enunțate nu lasă loc la interpretare, fiind lipsit de relevanță momentul redactării și comunicării hotărârii atacate (…) Aceste susțineri urmează a fi respinse ca neîntemeiate, întrucât dispozițiile legale enunțate nu lasă loc la interpretare, fiind lipsit de relevanță momentul redactării și comunicării hotărârii atacate[2].
Astfel de statuări nu pot fi armonizate cu rigorile unionale și cu principiile dreptului. În cauze precum Brumărescu contra României, Ștefănică și alții contra României și nu numai, Curtea Europeană a Drepturilor Omului evidențiază importanța stabilității și securității raporturilor civile, statuând ca soluția dată în mod definitiv unui litigiu să nu fie pusă în discuție și, de asemenea, ca instanțele să țină cont de constatările făcute anterior, respectiv că, atunci când, în spețe similare se adoptă hotărâri diferite, chiar opuse, se generează o jurisprudență neunitară sau divergentă, ceea ce afectează, în mod considerabil, securitatea relațiilor sociale, al cărui garant final este puterea judecătorească.
De vreme ce revizuirea este întocmai remediul încălcării autorității de lucru judecat, dacă am accepta soluțiile propuse de cele două Curți naționale, ar însemna ca, de fiecare dată când motivarea este adusă la cunoștința părților mai târziu de o lună de la pronunțare, cererea de revizuire întemeiată pe încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a considerentelor nu mai poate fi primită. Sancțiunea decăderii intervine, iată, în sarcina justițiabilului care nu are, de fapt nicio culpă, neavând posibilitatea obiectivă de a cunoaște considerentele decizorii contradictorii.
Ne raliem și noi opiniei majoritare a doctrinei consacrate care apreciază că, acest caz se subsumează cu succes unui motiv temeinic care ar putea justifica o repunere în termen, în conformitate cu dispozițiile art. 186 CPC[3]. Altfel, termenul de formulare ar fi o armă împotriva justițiabilului, și nu un mecanism de bună administrare a justiției, cum Curtea Constituțională pretinde, lucru inacceptabil de altfel, sens în care s-a statuat că o asemenea reglementare (n.r. un termen procedural), ca și aplicarea ei nu trebuie să împiedice justițiabilul să utilizeze calea de atac disponibilă[4] (a se vedea cauza Nunes Dias contra Portugaliei).
Fiind așadar, recunoscută pe toate planurile această fațetă a căii extraordinare de atac a revizuirii, apreciem că, a respinge ca tardivă o asemenea cerere într-o atare ipoteză este de natură a încălca grav accesul la justiție, dreptul la apărare și dreptul la un remediu efectiv, ingerințe inacceptabile într-un sistem de drept atât de puternic înrădăcinat în valorile unionale.
În concluzie, până la o intervenție a legiuitorului sau până la o eventuală schimbare de paradigmă a instanței supreme, tardivitatea cererii de revizuire întemeiată pe încălcarea autorității de lucru judecat a considerentelor rămâne o prăpastie imposibil de traversat între dreptate și procedură, un Creatio Adami[5] al căilor extraordinare de atac: două mâini care aproape se ating, oferindu-și sens una celeilalte, și totuși atât de departe una de cealaltă.
av. Vlad Podoleanu și av. Ioana Moghior
[1] Decizia nr. 366/2021 a Curții Constituționale a României
[2] Decizia 2211/2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal
[3] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil. Ediția a 5-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 898 și I. Deleanu, Noul cod de procedură civilă. Vol. I (Art. 1-621). Comentarii pe articole, Universul Juridic, București, 2013, p. 691.
[4] C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. C.H.Beck, București, 2005, p. 472.
[5] Celebra pictură a lui Michelangelo Buonarroti realizată pe plafonul Capelei Sixtine în anii 1508-1512.
